În anul 1859, data de 8 mai a fost declarată drept Ziua Mondială a Crucii Roşii de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.
Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie s-a născut la iniţiativa unui om de afaceri elveţian, Henry Dunant (1828-1910), în 1859, după una dintre cele mai sângeroase bătălii ale secolului, Bătălia de la Solferino, care a făcut 40.000 de victime.
La 24 iunie 1859, Henry Dunant a mers în nordul Italiei pentru a-l întâlni pe Napoleon al III-lea în interes de afaceri. Impresionat profund de imaginea oribilă de după bătălie, el a adunat oameni din satul învecinat şi a petrecut trei zile, fără întrerupere, pentru a îngriji răniţii. Vorbele sale „Siamo tutti fratelli” (suntem cu toţii fraţi) au deschis inimile voluntarilor, care au îngrijit deopotrivă inamici şi compatrioţi.
În 1862, acelaşi Henry Dunant a scris „O amintire de la Solferino”, o pledoarie pentru umanitate, în care a atras atenţia lumii asupra necesităţii de a înfiinţa societăţi de ajutor şi de a promova un acord internaţional cu privire la ajutorarea răniţilor şi la persoanele care îi îngrijesc.
Graţie acestei cărţi, Dunant a reuşit să transmită ideile sale în rândul guvernanţilor europeni şi al oamenilor influenţi de la acea vreme.
În 1863 s-a întrunit pentru prima oară o comisie care s-a auto-intitulat Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor şi care în 1876 a devenit Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. 12 şefi de stat au semnat atunci prima Convenţie de la Geneva.
Tot atunci a fost adoptată şi emblema unei cruci roşii pe fundal alb (inversul steagului Elveţiei, cu cruce albă pe fond roşu), cu scopul de a conferi statut neutru celor care asistau răniţii şi, astfel, de a asigura protecţia acestora pe câmpul de luptă.
Semiluna Roşie a fost adoptată în Convenţia din 1929. Având în vedere că există ţări în care nici crucea roşie, nici semiluna roşie nu ar putea fi utilizate, deoarece nu sunt acceptate de populaţia locală, în 2005, statele au adoptat un nou simbol de protecţie – Cristalul (rombul) Roşu.
Astăzi, folosirea emblemei este guvernată de „Regulamentul privind folosirea emblemelor de cruce roşie şi semilună roşie de către Societăţile Naţionale”. Acest regulament, adoptat la Budapesta, în noiembrie 1991, a intrat în vigoare în 1992.
Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie este cunoscută în întreaga lume ca o organizaţie de ajutor umanitar, reunind peste 128.000.000 de membri, ce acţionează consecvent în vederea prevenirii şi alinării suferinţelor provocate de războaie, conflicte armate, tensiuni politice, dezastre şi calamităţi naturale sau sociale.
Ea cuprinde Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din 188 de state, precum şi două instituţii internaţionale cu sediul la Geneva: Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) – creat în 1863 – şi Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie (Liga) – creată în 1919.
Fiecare din aceste trei părţi componente are activităţi şi roluri specifice, bine stabilite. Ceea ce le uneşte sunt principiile fundamentale ale Mişcării de Cruce Roşie şi Semilună Roşie şi acţiunea comună în spiritul umanismului.
În viziunea Crucii Roşii, un principiu este o regulă de conduită obligatorie, bazată pe raţiune şi pe experienţă, care guvernează activitatea tuturor componentelor Mişcării, în orice moment.
Există şapte principii fundamentale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie:
– Umanitate – născută din grija de a ajuta, fără discriminare, răniţii de pe câmpurile de luptă, Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, sub aspectul său internaţional şi naţional, se angajează să prevină şi să aline suferinţele oamenilor în orice împrejurare;
– Imparţialitate – mişcarea nu face nicio deosebire de naţionalitate, rasă, religie, origine socială sau apartenenţă politică. Ea se dedică numai ajutorării indivizilor pe măsura suferinţelor lor şi acordă ajutor prioritar celor mai urgente nenorociri;
– Neutralitate – în scopul menţinerii încrederii tuturor, Mişcarea se abţine să ia parte la ostilităţi şi la controverse de ordin politic, rasial, religios sau ideologic;
– Independenţă – mişcarea este independentă. Auxiliare ale autorităţilor publice în activităţile lor umanitare şi supuse legilor care le guvernează ţările, Societăţile Naţionale trebuie să-şi păstreze o autonomie care să le permită să acţioneze întotdeauna numai conform Principiilor Fundamentale ale Mişcării;
– Voluntariat – este o mişcare de ajutor voluntar şi dezinteresat;
– Unitate – într-o ţară nu poate exista decât o Societate Naţională de Cruce Roşie sau Semilună Roşie. Ea trebuie să fie deschisă tuturor şi să-şi extindă acţiunile umanitare pe întreg teritoriul ţării;
– Universalitate – mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în cadrul căreia toate Societăţile Naţionale au drepturi egale şi datoria de a se întrajutora, este universală.
Federaţia Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii (IFRC) conduce şi organizează în strânsă cooperare cu Societăţile Naţionale, misiunile de asistenţă care răspund la situaţii de urgenţă de scară largă. Secretariatul Internaţional al Federaţiei are sediul în Geneva, Elveţia.
În prezent, 188 de Societăţi Naţionale sunt recunoscute de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) în calitate de membre cu drepturi depline ale Federaţiei.
Pe 4 iulie 1876, Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino şi Carol Davila au înscris România pe harta mondială a Crucii Roşii, deschizând prima „filială” în incinta Spitalului Colţea din Bucureşti.
Personalităţi de seamă precum regina Maria, regina Elena, George Enescu sau Cella Delavrancea au îmbrăcat uniforma Crucii Roşii de-a lungul timpului.
Citește și Alimentele care vă curăță ficatul de toxine și grăsimi