În sfârșit, presa se curăță. Ramona Ursu a dezertat de la Adevărul!

În sfârșit, presa se curăță. Ramona Ursu a dezertat de la Adevărul!

Există o vorbă care spune că „nu știu cine” părăsește primul vasul în caz de pericol (Traian Băsescu, fost marinar, ne poate lămuri asupra acestui „nu știu cine”)!

Mi-am adus aminte de această vorbă nu pe 4 ianuarie 2017, atunci când „celebra” Ramona Ursu și-a făcut publică demisia de la ziarul Adevărul pe Facebook, ci în seara de 5 ianuarie, când un alt ziarist „celebru”, Florin Ghețău, s-a gândit să-i poarte de grijă fostei (de acum) ziariste!

Așadar, pe 4 ianuarie 2017, undeva după ora 19.00, Ramona Ursu a postat pe Facebook următorul anununț: „Dupa aproape noua ani petrecuti in redactia Adevarul, mi-am dat, astazi, demisia de la ziar, in urma unei discutii pe care am avut-o cu redactorul-sef Dan Marinescu” (întreaga postare o puteți citi mai jos). Dincolo de nevoia resimțită de Ramona Ursu de a anunța că și-a dat demisia, pe care o înțeleg până la un punct, m-au surprins motivele pentru care ea a plecat cu coada între picioare de la Adevarul… Așa că o să-mi permit câteva comentarii.

1. De la preluarea lui de către Cristi Burci, ziarul Adevarul a fost unul de propagandă, pentru Traian Băsescu și, apoi, pentru așa-zisul sistem.

2. Ramona Ursu s-a simțit forte bine în această ipostază și nu a deranjat-o faptul că făcea parte dintr-o echipă aflată în insolvență, ceea ce, în traducere liberă, înseamnă că salariul său era plătit din cu totul altă parte decât din piață (așa cum se întâmplă la orice firmă care trăiește în economia reală)!

3. Ziarul Adevarul a fost foarte mult timp singurul în care puteai citi stenograme din diverse dosare, mai mult sau mai puțin corect instrumentate. Orice ziarist care cerea date din dosarele DNA era trimis la plimbare sau ignorat, în schimb marii „ziariști” de la Adevărul publicau stenograme. Ramona Ursu nu a avut nicio problemă cu această situație. Ciudat, nu?

4.„… sper sa nu isi imagineze cineva ca pot accepta ca patronul Cristian Burci sa isi dea acordul asupra opiniilor mele, dar nici in rest, asupra felului in care eu si colegii din sectia mea facem jurnalism, pentru ca eu nu consider ca dumnealui este ziarist, ca sa pot invata ceva, in sensul acesta, de la el”, zice Ramona Ursu. Trebuie să recunosc faptul că nu mă pot abține din râs. Ca să vă traduc, Ramona Ursu are pretenția ca patronul Burci să o plătească pentru ca ea să aibă posibilitatea să îl înjure! Din câte știu eu, un ziar are o politică editorială, nefiind creat pentru  a promova opiniile unui angajat! Dar, repet, pe Ramona Ursu nu a deranjat-o până acum propaganda nesimțită dusă de Adevărul.

5. Mai zice Ramona Ursu că patronul tot încerca de vreo jumătate de an să o dea afară. Iar mă bușește râsul. Doamnă Ursu, orice patron te poate da afară atunci când are el chef, pentru că este afacerea lui și pentru că trebuie să elimine pierderile pe care i le produce, de exemplu, un angajat! Mijloace de a fi dat afară sunt cu duiumul, iar unul dintre ele ar fi, de exemplu, restructurarea postului. Haide, te rog eu, nu-ți mai plânge de milă că dai în penibil!

6. Cică redactorul-șef i-ar fi spus că se „întorc la epoca Năstase”. Nu îmi dau seama câți dintre dumneavoastră știți ce presupune asta, dar, ca să vă explic, fostul premier Adrian Năstase dădea bani presei, prin intermediul firmelor de stat, pentru a nu fi criticat! Ceea ce au făcut și Traian Băsescu, și Elena Udrea, și așa-zisul sistem în ultimii ani cu Adevărul. Spre deosebire de Năstase, ceilalți au dat bani presei și pentru a-și înfunda dușmanii! Mare diferență!

7. Aceeași ființă pe nume Ramona Ursu spune că a interasat-o să spună „adevărul” în ziar. Recunosc, nu știam că adevărul stă în pixul unui singur om, dar nu mai contează. Important, doamnă Ursu, este ca jurnalistul să informeze corect, pentru că s-ar putea ca „adevărul” să aibă mai multe sensuri, iar dumneavoastră să-l vedeți doar pe ăla greșit! În plus, mă îndoiesc de faptul că există vreun ziarist care să dețină adevărul suprem, așa că mai bine v-ați aduce aminte de regulile jurnalismului decât să vă apucați să-i criticați pe cei cărora le-ați pupat tălpile timp de atâția ani!

8. Pe Romana Ursu nu a interesat-o să informeze corect sau să spună „adevărul”, așa cum îi place să zică… Cine a avut suficientă răbdare să o citească au putut vedea că din editorialele ei nu răzbătea „adevărul”, ci ura… O ură viscerală la adresa unor persoane și care depășește cu mult rolul jurnalistului în societate. Așa că nu este nicio pierdere că Ramona Ursu a plecat din presă (deocamdată). Un individ care incită la ură nu are ce căuta în presă, indiferent de oamenii împotriva cărora este dirijată această ură.

9. Dacă veți avea curiozitatea să vă uitați pe pagina de Facebook a Ramonei Ursu veți vedea că, din 20 de postări, 18 sunt despre „penalii” Victor Ponta și Sebastian Ghiță. Pot să înțeleg ura unei persoane față de o altă persoană, dar nu voi înțelege sau accepta niciodată ura și incitarea la ură transmise de un ziarist. Rolul presei este cu totul altul. Dar, uitându-vă la Ramona Ursu, poate veți înțelege și de ce oamenii nu mai cumpără ziare!

10. Ramona Ursu vorbește în continuu de penalii Ponta și Ghiță, dar nu spune nimic de faptul că ani întregi a acceptat să fie plătită de un om care a fost cercetat penal și care este numit „baby-broker”! Ce diferență! Câtă corectitudine în scrierile Ramonei Ursu!

11. Un alt „ziarist” celebru, Aurel Dobașu, spune, într-un titlu: „Cea mai curajoasă ziaristă dată de Iaşi Bucureştiului a demisionat din cauza PSD-ului”. Curajoasă că… a acceptat bani de la un cercetat penal? Că a acceptat să-i înjure pe unii, pupându-i pe tălpici pe alții? Dar, cine o poate înțelege mai bine pe Ramona Ursu dacă nu Aurel Dobașu?

12. Florin Ghețău, celălalt deontolog al presei ieșene, îi plânge și el de milă Ramonei. Și el o înțelege, pentru că, după ce ani întregi a criticat tăierea teilor din Iași, deodată a tăcut mâlc și a încetat să-l mai critice pe primarul Mihai Chirica. Oare de ce?

Prezentăm în continuare postarea Ramonei Ursu, exact așa cum a fost scrisă, adică fără diacritice, lucru cât se poate de normal pentru un ziarist care se respectă:

„Dupa aproape noua ani petrecuti in redactia ”Adevarul”, mi-am dat, astazi, demisia de la ziar, in urma unei discutii pe care am avut-o cu redactorul-sef Dan Marinescu. Am fost chemata, dimineata, din sedinta de sumar, pentru a discuta cu el, lucru care mi s-a parut ciudat inca de la inceput, avand in vedere ca raspundeam de o sectie cu peste 40 de jurnalisti si, in sedinte, prezentam foarte multe subiecte la care lucram. Prin urmare, am crezut ca s-a intamplat ceva foarte grav de e nevoie sa ies din sedinta pentru a discuta cu redactorul-sef. Am inteles, apoi, ca nu era nimic foarte grav. Era vorba despre opiniile mele referitoare la Victor Ponta si la Sebastian Ghita. Asta in special.

Concret, redactorul-sef mi-a transmis ca patronul ziarului, Cristian Burci, face tot felul de presiuni asupra lui, presiuni carora, pana acum, le-a facut fata. Insa discutia a inceput cu faptul ca ”ne-am intors la epoca Nastase”. Asta mi-a spus Dan Marinescu, concluzionand ca ingrijorarile mele referitoare la soarta ziarului, la directia lui editoriala au baze reale. Ultimele mele ingrijorari erau chiar de ieri, cand, tot la sedinta de sumar, am simtit ca ceva este in neregula. N-as putea sa va spun concret de ce am simtit asta. Probabil pentru ca am petrecut multi ani in aceasta redactie, am ajuns sa inteleg unele lucruri si fara sa mi se explice.

Redactorul-sef era foarte abatut, complet schimbat fata de cum il stiam. Am pus asta pe seama faptului ca are multe probleme de care raspunde, insa m-am gandit si la varianta ca s-a intamplat ceva legat de zona editoriala. Prin urmare, seara, cand am ajuns acasa, i-am trimis un sms prin care l-am interbat daca astazi vine la redactie, pentru ca vreau sa discut cu el. Mi-a raspuns ca vine. Intentionam, asa cum am facut de mai multe ori pana acum cand am sesizat niste lucruri in neregula, cand voiam sa ma lamuersc asupra unor probleme legate de munca mea, a jurnalistilor de care raspundeam, legate de ziar, sa discut direct cu el.

Asa mi s-a parut mereu firesc, iar acest fapt chiar a dus la o relatie profesionala destul de stransa, de cinstita intre mine si redactorul-sef. Asa a inceput discuta de astazi dimineata cu el, in care i-am explicat ce fusese cu sms-ul meu. Mi-a dat dreptate, anume ca ingrijorarile mele sunt de inteles si ca, jurnalistic, ”ne-am intors la epoca Nastase”. Mi-a precizat ca se fac presiuni asupra lui, inca de vara trecuta, pentru a fi data afara de la ziar pentru editorialele pe care le scriu in ziar si cu care patronul Cristian Burci nu este de acord. Aceste presiuni, mi s-a mai spus, s-au accentuat dupa alegerile parlamentare, avand in vedere rezultatul acestor alegeri. Mi s-a explicat ca scriu materiale de opinie prea dure si mi s-au oferit doua exemple: un editorial despre Victor Ponta si un altul, ultimul scris de mine, despre Sebastian Ghita.

Mai exact: ”Victor Viorel, eu nu sper sa crapi. Eu sper sa faci puscarie pana crapi!” si ”Domnule procuror Negulescu, aveti dreptate, Ghita e o zdreanta. Sa-l invatam un cantecel!”. Sigur, orice om rational ar fi inteles inclusiv titlurile celor doua articole de opinie. Primul era scris a doua zi dupa scandalul ”Ponta sper sa crapi”, in care un angajat al Hotnews a facut acea eroare pe Facebook, iar al doilea, cu ”zdreanta”, folosisem acest cuvant preluat din inregistrarea data de Ghita, in care procurorul Negulescu pare sa fi spus acest cuvant. Asta ca sa explic putin titlurile, pentru cei care nu stiu contextul. Toate lucrurile scrise in editoriale erau, desigur, opiniile mele referitoare la niste personaje, evenimente etc, opinii pe care nu am crezut niciodata ca trebuie sa mi le formulez, cenzurez, astfel incat sa fie in acord cu ceea ce considera ca e bine un patron de ziar.

I-am explicat redactorului-sef acest lucru, anume ca sper sa nu isi imagineze cineva ca pot accepta ca patronul Cristian Burci sa isi dea acordul asupra opiniilor mele, dar nici in rest, asupra felului in care eu si colegii din sectia mea facem jurnalism, pentru ca eu nu consider ca dumnealui este ziarist, ca sa pot invata ceva, in sensul acesta, de la el. Sigur, in privinta opiniilor, pot asculta si parerile lui Cristian Burci, la fel cum ascult mii de alte pareri, dar nici asta nu inseamna ca ceea ce fac, cred sau scriu trebuie sa fie in acord cu opiniile patronului sau ale altora.

Nu am fost contrazisa de redactorul-sef, care mi-a spus ca se gandeste si in plan personal sa renunte la ceea ce face, pentru ca lucrurile nu se indreapta spre ceva bun si ca este posibil sa se schimbe ”directia” dupa aceste alegeri. In aceste conditii, i-am spus doua lucruri: primul a fost ca, pentru linistea patronului ziarului, dar in special pentru ca nu pot fi de acord cu ceea ce mi se spune, imi dau demisia, de astazi, lucru pe care l-am si facut, dar si ca nu vad un motiv ca el sa faca acelasi lucru, ci sa mearga mai departe in munca lui. Al doilea a fost ca mi se pare o porcarie ca redactia sa urmeze o alta traictorie decat cea normala, ca si pana acum, de a relata adevarul, si ca nici macar nu inteleg ce alta cale ar putea urma?

Dan Marinescu mi-a spus ca intelege parerea mea, insa mi-a explicat cinstit despre ce este vorba, lucru pe care l-am apreciat. De altfel, avand in vedere relatia noastra profesionala OK, pot spune ca discutia de astazi a fost nu doar transparenta, ci si linistita, in care mi s-a explicat ca, cel putin in ultimele zile, dupa editorialul cu Sebastian Ghita scris de mine in 30 decembrie, presiunile asupra lui au fost foarte puternice. Patronul companiei i-a reprosat ca opiniile mele sunt prea dure si ca el, redactorul-sef, nu ma controleaza.

Desigur, controlul ar fi trebuit sa fie in principal asupra felului in care eu gandesc, scriu editoriale, iar in plan secundar, despre cum si ce articole scriu si jurnalistii din sectia de Corespondenti de care raspundeam. In absolut toate discutiile pe care le-am avut, in ultimii patru ani, cu redactorul-sef si cu patronul Cristian Burci referitoare la activitatea mea si a retelei de Corespondenti, mi s-a transmis si li s-a transmis si direct celor peste 40 de ziaristi cu care lucram (in sedintele la care ne adunam toti periodic) ca facem o munca extraordinara, ca aceasta retea este plusul pe care il are ziarul fata de toate celelalte publicatii, ca avem rezultate excelente. Sigur, toate astea nu mai pareau a fi importante in discutia de astazi, ci altele despre care v-am povestit.

In ultimii patru ani, la ziar, am mai avut momente in care am sesizat ca lucrurile nu decurg in regula, insa mereu m-am consolat cu gandul ca fie personal, fie prin felul de a fi al redactiei, se reusea pastrarea ziarului pe traictoria cea buna. Ma gandeam mereu ca presiuni sunt peste tot, insa important este sa nu cedezi, sa lupti pentru lucrurile corecte, sa tii cont nu de ce vrea un patron, ci de ce e drept, de parerile celor care te citesc si care cauta adevarul. Ma bucura gandul ca, cel putin din ceea ce vedeam, atat eu, cat si colegii cu care lucram direct aveam parte de o libertate editoriala mare. Chiar ne mandream cu asta, ca Adevarul este un ziar liber.

Pana astazi, nu le-am povestit, insa, niciodata, jurnalistilor cu care lucram despre derapajele pe care le-am mai sesizat in ultimii ani. Asta pentru ca, absolut de fiecare data cand am simtit diverse lucruri care ar fi putut atinge munca noastra jurnalistica, am stiut sa le inlatur, prin discutiile purtate cu redactorul-sef, in care fiecare aduceam argumente proprii. Atunci cand mi se parea ca nu ne mai intelegem, ii spuneam ca demisionez, nevrand sa fac vreun fel de concesii in munca mea si a celor cu care lucrez. Abia atunci se rezolvau problemele, cand spuneam ca plec de la ziar. Din aceste motive, nici nu am crezut necesar sa le spun jurnalistilor cu care lucram toate problemele pe care le intampin, pentru ca mereu le rezolvam singura si nu mi-am dorit niciodata ca lucrurile rele sa ajunga pana la ei. Si cred ca am procedat corect.

Mi-as fi dorit sa fie altfel povestea asta, pe care nu am crezut ca o voi trai vreodata la Adevarul, trust unde am fost de la redactor-sef la Adevarul Moldova (Chisinau), redactor-sef adjunct la Adevarul de Seara, editor-coordonator la Adevarul. Nu mi s-a intamplat sa intalnesc, pana acum, o forma de cenzura atat de evidenta, desi, in ultimii patru ani, am mai avut discutii cu Dan Marinescu pe diverse articole scrise de colegii din sectia mea. Uneori, avea dreptate, am mai gresit si noi, evident, s-au scris zeci de mii de articole, asa ca, acolo unde existau argumente, le intelegeam. Au fost putine astfel de situatii. Au fost si cazuri in care simteam ca mesajele critice ale redactorului-sef nu ii apartin neaparat, ci ca niste persoane din zona politica, precum Gabriel Oprea sau Marian Oprisan, de exemplu, se simteau atinse de articolele noastre si incercau diverse lucruri.

Asa purtam discutii multe, unele chiar zile la rand, pana cand articolele intrau in ziar asa cum era normal, asa cum erau scrise, asa cum trebuia sa se intample. N-are rost sa va mai povestesc acum despre ce si cum a fost, dar apropo de Gabriel Oprea, un alt editorial de-al meu care a deranjat a fost cel pe care l-am scris in noaptea in care a avut loc tragedia din Colectiv si care se intitula: ”Sa-ti fie rusine, Gabriel Oprea! Nu cu zeci de morti stergi urma unei alte morti!”. Scriam despre cum, in noaptea tragediei din clubul Colectiv, Oprea aparea pe toate ecranele si dadea asigurari ca situatia e sub control, asta dupa ce statuse ascuns aproape o saptamana, imediat dupa moartea politistului Bogdan Gigina.

A doua zi, editorialul meu era coborat pe coloana de bloguri de pe adevarul.ro si mi s-a explicat ca, avand in vedere tragedia, poate nu e bine ca cititorii sa-l vada primul, atunci cand deschid siteul. Eram libera in acea zi, am vorbit pe sms cu redactorul-sef si i-am spus ca, daca nu se revine asupra deciziei, ma vad nevoita sa demisionez, pentru ca toate articolele de opinie ale editorialistilor ziarului sunt tinute sus pe coloana de bloguri, asa cum e firesc. Dupa cateva ore de la mesajul meu, editorialul a fost din nou ridicat pe site.

Dar au mai fost si alte lucruri, de-a lungul ultimilor patru ani, legate de subiecte fierbinti, precum gazele de sist, Rosia Montana, dar nu numai, atunci cand asupra redactiei am simtit ca se incearca diverse presiuni. Si atunci, insa, redactia a avut suficienta putere pentru a pastra corecta directia ziarului, astfel ca am mers mai departe. Nu-mi reprosez ca am facut asta, ba chiar ma bucur ca am reusit sa fac, si in ultimii patru ani, jurnalism asa cum cred ca este corect, chiar si cu pretul multor frustrari, nervi, a unor discutii, uneori, prea incinse. Asa este viata in redactie si e foarte frumoasa tocmai pentru ca e asa, foarte grea uneori.

Ce pot sa va spun este ca am lucrat, in toti anii, la Adevarul, alaturi de jurnalisti extraordinari, profesionisti de la care am invatat enorm. Pentru toate momentele petrecute langa ei, le multumesc tuturor si aici! In ciuda unor discutii mai aprinse despre care va vorbeam, si alaturi de redactorul-sef am lucrat foarte bine. Faptul ca Dan Marinescu a fost dispus mereu sa discute cu mine, sa ma asculte, chiar daca uneori ne mai pierdeam nervii amandoi, lucrurile se rezolvau corect pentru ziar. Am apreciat asta. Avand in vedere anii petrecuti in aceeasi redactie, foarte multele ore state in fiecare zi in acelasi loc, pot spune ca am avut o relatie personala foarte buna cu Dan Marinescu. L-am considerat mereu un om bun structural, onest, un om care intelege meseria de jurnalist, iar momentele in care purtam discutii aprinse le-am pus pe seama stresului la care si el era supus. De fiecare data ma gandeam ca nu poate fi usor nici pentru el sa faca ceea ce face, sa pastreze libertatea unei redactii.

Insa niciodata, in noua ani la „Adevarul”, nu am trait o situatie ca cea de astazi, in care sa mi se explice, cu subiect si predicat, ca ziarul va avea o alta directie, un alt ton, si ca propriile mele ganduri, care deranjeaza anumite cercuri, ar trebui modelate, alta varianta nefiind, oricum. Nu regret, insa, niciun moment decizia pe care am luat-o si care mi se pare unica pe care o puteam lua. Cand este vorba despre libertatea de gandire, nu cred ca exista, si nici nu ar trebui sa existe, negocieri.

V-am scris aceste lucruri nu ca sa ma plang. Am avut, astazi, in mod aproape ciudat, o stare profunda de liniste. Nu acuz pe nimeni de nimic. Nici macar pe Cristian Burci. I-am si spus, de altfel, redactorului-sef ca inteleg inclusiv faptul ca patronul ziarului poate face ce vrea cu afacerea lui. Sigur, faptul ca personal nu sunt de acord ca un patron de ziar sa dicteze si politica editoriala, asta tine exclusiv de felul in care gandesc eu.

Avand in vedere anii in care am lucrat la Adevarul, in care am scris editoriale, dar nu numai, in care m-am implicat in campanii jurnalistice importante, mi s-a parut firesc sa va explic si voua plecarea mea de la ziar. Va multumesc tuturor pentru miile de mesaje, pentru miile de incurajari pe care mi le trimiteati atunci cand imi publicam editorialele in Adevarul! Au contat foarte mult.

Va multumesc pentru schimbul de opinii, pentru foarte multele dezbateri pe care le-am avut impreuna in spatiul virtual. Sunt fericita ca exista Facebook, ca inca mai avem posibilitatea sa ne facem un blog, sa scriem pe el, sa impartasim lucruri in care credem, sa discutam permanent unii cu altii. Asta mi se pare cel mai mare castig pentru zilele in care traim, motiv pentru care cred ca intoarcerea la epoca Nastase mai poate fi posibila doar in mintile unor oameni care nu inteleg adevarata epoca in care traim”.

Sursa foto: Facebook.

Postaţi un comentariu

Adresa dvs de mail nu va fi afişată.