Nicolae Tonitza, unul dintre cei mai renumiţi pictori români, deopotrivă grafician şi critic de artă, s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad.
A urmat cursurile gimnaziale în oraşul natal, în perioada 1898-1902.
În 1902 s-a înscris la Şcoala de bele-arte din Iaşi, unde a fost elevul lui Gheorghe Popovici şi unde l-a avut coleg, între alţii, pe Ştefan Dimitrescu.
Student fiind, s-a numărat printre susţinătorii ţăranilor răsculaţi în 1907.
Din această cauză a fost nevoit să se retragă de la examenul de diplomă. Până la urmă, a obținut diploma în 1912, după cum se arată în volumul „Nicolae Tonitza”, autor Raul Şorban (1965).
Între 1907-1909 s-a aflat la München, unde a studiat în atelierul lui Hugo von Habermann şi unde, în 1908, expune la Kunstverein.
Din 1908 începe să colaboreze la revista „Furnica”, cu desene şi caricaturi, precum şi la revista „Arta română” din Iaşi, cu scrieri despre artă.
Plecând din Munchen, călătoreşte la Genova, Veneţia, Florenţa şi Milano, pentru ca în 1909 să se stabilească în Franţa, la Paris.
Aici a lucrat un timp în atelierul lui Edmond Jean-Aman.
În 1910 a pictat mai multe peisaje din Paris şi împrejurimi, iar din anii 1908-1912 datează primul său autoportret, potrivit sursei menţionate.
Revenit în ţară, în 1911, se stabileşte la Iaşi. Participă la expoziţia „Tinerimea artistică” şi zugrăveşte biserica din Poeni-Vaslui.
În 1912 obţine diploma de absolvire a Şcolii de bele-arte din Iaşi, cu două studii: „Portret” şi „Nud”.
În toamna aceluiaşi an şi-a început serviciul militar la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Bucureşti, iar în 1913 se căsătoreşte cu Ecaterina Climescu.
În 1916 expune la Bucureşti o serie de picturi şi desene, împreună cu Ştefan Dimitrescu.
Este mobilizat şi trimis pe front, în 1916, dar cade prizonier în luptele de la Turtucaia şi este trimis în lagărul de prizonieri de la Kîrdjali (Bulgaria).
După încheierea Primului Război Mondial, în 1918 se stabileşte la Bucureşti, iar între anii 1921-1924 locuieşte la Vălenii de Munte.
În 1926 a întemeiat, alături de Oscar Han, Francisc Şirato şi Ştefan Dimitrescu, „Grupul celor patru”, şi a expus în cadrul primei expoziţii organizate în grup.
Tonitza se remarcă prin portretele realizate, îndeosebi cele de copii, de femei, de clovni, prin peisaje şi naturi statice, peisaje din Balcic, nuduri etc.
Menţionăm dintre lucrările sale: „Interior”, „În mahala”, „Portret de fată”,
„Femeie în odaie”, „Pagliaccio”, „Fetiţa în roşu”, „Chipuri tătăreşti”, „Fata pădurarului”, „Femeie în cerdac”,
„Ţigancă cu flori”, „Fetiţa olandeză”, „Clovnul”, „Nina în verde”, „Irina”, „Catrina”, „Nud pe fond decorativ”, „Prăvălie – Mangalia”, „Cafenea – Mangalia”,
„Fata cu bluza verde”, „Case la Balcic”, „Studiu pentru Ali Mehmet” etc.
A expus şi în străinătate – la Expoziţia Internaţională de la Barcelona (1929), unde este distins cu „Grand Prix”, la Expoziţia românească din Haga, Amsterdam şi Bruxelles (1930), la Expoziţia internaţională de la Bruxelles (1935) ş.a.
În anul 1937 este numit rector al Şcolii de bele-arte din Iaşi.
Tot în 1937 expune la Salonul Oficial şi la Expoziţia Internaţională de la Paris, unde este distins cu „Diploma de onoare”, iar în 1939, la Salonul Oficial şi la Expoziţia românească de la New York.
Grav bolnav încă din 1937, Nicolae Tonitza a murit la 27 februarie 1940, la Bucureşti.
În Bucureşti există un liceu de arte plastice, înfiinţat în 1949, care îi poartă numele – Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”.
O monedă de argint dedicată aniversării a 125 de ani de la naşterea lui Nicolae Tonitza a fost pusă în circulaţie, în scop numismatic, în 2011, de Banca Naţională a României.
Citește și Substanţe periculoase în rechizitele şcolare