Alexander Fleming şi descoperirea penicilinei

Alexander Fleming şi descoperirea penicilinei

Alexander Fleming s-a născut la 6 august 1881, la Lochfiled, lângă Darvel, Scoţia, într-o familie de fermieri nu foarte înstărită. A încetat din viaţă pe 11 martie 1955.

A studiat la Politehnica din Londra şi apoi la St. Mary’s Hospital Medical School, Universitatea din Londra. În 1906 începe să lucreze în cercetare, sub directa îndrumare a lui Sir Almroth Edward Wright, profesor de patologie şi specialist în domeniul imunologiei.

În 1908 a obţinut medalia Cheadley pentru lucrarea „Infecţia bacteriană acută”.

A fost lector la St. Mary’s Hospital Medical School până în 1914.

În 1918 a revenit la St. Mary’s Hospital Medical School, reluându-şi cercetările asupra bacteriilor, cu scopul descoperirii unor agenţi antibacterieni, iar în 1921 a descoperit enzima denumită lizozim.

În 1928 a fost numit profesor de bacteriologie la Universitatea din Londra.

Alexander Fleming a descoperit penicilina întâmplător, în septembrie 1928, produsă de culturile unui mucegai (mucegaiul Penicillium). A observat inhibarea creşterii bacteriilor în jurul unei culturi de mucegai (culturile de mucegai au împiedicat creşterea stafilococilor dintr-un pahar), dându-şi seama de puterea de descompunere a ciupercii de mucegai asupra microorganismelor. Iniţial, a denumit această ciupercă „mould juice” (zeamă de mucegai), iar la 7 martie 1929 i-a dat numele de „penicilină”.

Primul raport privind penicilina l-a publicat la 10 mai 1929 în „British Journal of Experimental Pathology”, iar în iunie îi apare lucrarea „Despre efectul antibacterian al culturilor de penicilină”.

Trebuie menţionat, totuşi, că prima substanţă antibacteriană care poate fi considerată antibiotic cu spectru restrâns a fost salvarsanul, descoperit în anul 1910 de chimistul şi medicul german Paul Ehrlich (1854-1915), medicament cu care s-a tratat sifilisul, care era foarte răspândit.

Deşi a bănuit impactul extraordinar al descoperirii sale, Fleming nu a avut capacitatea de a crea suficient antibiotic pentru a-l folosit în scopuri curative. Abia peste 10 ani de la observaţiile lui Fleming asupra penicilinei, un grup de cercetători de la Oxford a decis să continue cercetările, mutându-se în SUA, căci Anglia era în război. În fapt, în 1938 cercetările au fost reluate la Universitatea din Oxford, de un colectiv condus de Howard Walter Florey şi Ernest Boris Chain. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a grăbit cercetările în vederea producerii pe cale industrială a penicilinei. Contribuţii în cercetarea privind penicilina au adus Alexander Fleming, Ernest Boris Chain, Norman George Heatley şi un medic australian, Howard Walter Florey. În 1940, s-a reuşit izolarea şi prepararea în stare purificată şi concentrată a penicilinei.

În 1943, Alexander Fleming a fost ales membru al Societăţii Regale, iar în 1944 a fost numit cavaler, primind titlul de Sir.

În 1945, Sir Alexander Fleming şi Howard Florey (cel care a purificat penicilina, demonstrându-i eficienţa) au obţinut Premiul Nobel pentru Medicină.

În 1948 a devenit profesor emerit de bacteriologie la Universitatea din Londra, iar în 1951 a fost ales rector al Universităţii din Edinburgh pentru o perioadă de trei ani.

A scris numeroase lucrări de bacteriologie şi imunologie. I-au fost decernate numeroase premii şi medalii, precum şi titluri şi diplome din partea a peste 30 de universităţi europene şi americane. A fost membru de onoare al unui mare număr de societăţi medicale şi ştiinţifice din întreaga lume.

S-a stins din viaţă la 11 martie 1955, la Londra, şi a fost înmormântat în Catedrala Saint Paul din Londra.

Astăzi, la St. Mary’s Hospital poate fi vizitat laboratorul în care Fleming a descoperit penicilina – „Alexander Fleming Laboratory Museum”.

Postaţi un comentariu

Adresa dvs de mail nu va fi afişată.