La 4 august 1693, francezul Dom Perignon a inventat şampania. Dom Perignon este astăzi o marcă de lux a renumitului producător de şampanie Moët et Chandon.
În Evul Mediu, vinul era considerat o băutură binecuvântată, iar cei care se ocupau de podgorii erau călugării. Inventarea procedeului de fabricare a şampaniei este atribuit, aşadar, unui călugăr pe nume Dom Pierre Perignon de la o abaţie benedictină din regiunea Champagne.
Pierre Perignon s-a născut în 1638 (a murit în 1715), fiind fiul unui mic funcţionar din orăşelul Saint-Menehould. În perioada adolescenţei a intrat în ordinul benedictin la Abaţia Saint-Vannes din Verdun. La 28 de ani a fost numit pivnicer la Abaţia din Hautvillers.
După mai multe experimente, Dom Perignon a folosit struguri din soiul Pinot noir, pe care i-a supus unei metode de vinificare aparte. A făcut vinul să refermenteze, pentru a doua oară, a adăugat zahăr şi fermenţi în sticle ermetic închise şi rezistente la presiune, lăsând un gol de aer suficient pentru ca procesele chimice să acţioneze la interior.
În acele vremuri, fermentaţia naturală a vinului începea toamna, vinul reţinând o porţiune din zahărul strugurilor. Iarna, fermentaţia era întreruptă pentru a reîncepe odată cu încălzirea vremii, primăvara. Cum însă vinul era depozitat în butoaie de mari dimensiuni, efervescenţa naturală a băuturii nu se păstra.
Tehnica folosită pentru obţinerea şampaniei este destul de laborioasă, cuprinzând câteva etape: pregătirea vinului de bază, astfel încât să devină un mediu fermentabil, umplerea sticlelor cu acest vin, fermentarea sa în butelii, eliminarea din sticle a depozitului de drojdii format în urma fermentării, printr-o operaţiune minuţioasă denumită degorjare, urmată de dopuirea definitivă, vinul rămânând astfel încărcat în dioxid de carbon, ce-şi arată prezenţa la contactul cu aerul, prin acea perlare specifică la turnarea în pahar.
Calitatea ei se apreciază şi după fineţea bulelor şi durata de perlare. Trebuie menţionat faptul că sticla în care se comercializează şampania obţinută prin metoda champenoise este chiar cea în care vinul a fermentat.
Şampania obţinută în regiunea viticolă Champagne continuă să se producă şi astăzi, după aceeaşi metodă tradiţională.
Procesul de fermentare a băuturii în sticlă dădea spuma şi efervescenţa vinului fapt care crea unele probleme celor ce-l preparau. Dacă vremea era mai caldă primăvara, spuma fermentată care stagna era agitată şi astfel începea producerea de dioxid de carbon. Sticlele erau închise etanş, cu un dop de plută, ca să nu explodeze şi să producă o reacţie în lanţ.
Sticlele nu se aşezau niciodată foarte aproape una de cealaltă pentru că, fiind sub presiune, s-ar fi ciocnit şi s-ar fi spart la prima atingere, iar producţia din anul respectiv ar fi fost sortită eşecului.
„Vino repede, am degustat o aromă de vis!”, au fost cuvintele monahului Dom Perignon când a degustat prima oară spuma produsă de băutura care mai târziu a primit numele de Champagne de la regiunea cu acelaşi nume din nordul Franţei.
Situată în partea septentrională a Franţei, în departamentul Marne, regiunea viticolă Champagne ocupă o suprafaţă de aproximativ 25.000 ha plantate cu viţă-de-vie, cantonate, în marea lor majoritate, în bazinul râului Marne. Viile se grupează în trei regiuni: La Montagne de Reims, La Vallée de Marne şi La Cote des Blancs, având în centru oraşul Epernay.
În Champagne, se cultivă doar trei soiuri de viţă-de-vie: Chardonnay, Pinot noir şi, pe suprafeţe mai restrânse, Pinot meunier, o formă mai veche de Pinot noir. Din aceste soiuri se obţine şampania, care poate fi albă sau rozé, în funcţie de soi şi de modul de obţinere a vinului de bază. După conţinutul de zahăr, şampania se încadrează în categoriile: brut, extra-sec, sec, demisec şi dulce.
Denumirea regiunii Champagne provine de la latinescul „campus”, iar delimitarea sa geografică s-a făcut în anul 1927, printr-un decret emis de Institutul Naţional pentru Denumiri de Origine.
Talleyrand a spus despre şampanie că este „vinul civilizaţiei”!
Citește și Super-medicament împotriva cancerului mamar